Am iesit de la Juno plina de energie, spunandu-mi ca, wow!, de mult nu am mai vazut un film atat de bun si, in acelasi timp, atat de dragalas. Imi fusese initial frica citind subiectul ca va fi vorba despre o drama a unei fetite care traieste consecintele unei sarcini neplanificate. In realitate, acesta este doar pretextul unui film de buna dispozitie despre dragoste, relatii, frumusete si viata.

Sa fi fost un film de dragoste, sa fi fost un film despre maturizare (asa cum spune Carmen), sa fi fost un film despre viata care spune adevaruri crude la modul dulce? Ceea ce stiu sigur este ca a fost un film incredibil de bun care te invata ca dragostea inseamna libertate, poate cel mai bun film din 2007 si care se poate inscrie cu succes in toate cele 3 categorii enumerate mai sus.

Scenariu inteligent si replici care stralucesc pur si simplu

Filmul este plin de replici haioase, istete, care te tin in priza si te castiga inca de la primul cadru. Vocabularul hip si limbajul colocvial cocky te fac sa indragesti personajele si sa empatizezi cu ele, simtindu-le deosebit de aproape. Va recomand sa fiti mai atenti la versiunea originala in engleza a replicilor, intrucat traducerea nu reda intru totul acea frumusete si naturalete a lor.

Ne va uimi inca din primele minute ale filmului atitudinea relaxata a personajului principal, a prietenilor si parintilor acesteia legat de sarcina neplanificata, pe care noi o gandim ca fiind o tragedie. Totusi, Juno gaseste taria de caracter si maturitatea de a-si asuma momentul si de a fi la fel de optimista si cu pofta de viata ca si in general.

Ce ne surprinde este faptul ca, treptat, in spatele atitudinii relaxate si a limbajului de cartier al lui Juno incepem sa descoperim o tanara femeie care iubeste si care, uneori, sufera. Incepem sa simtim umanul din spatele aparentei reci, de fier, pe care nimeni si nimic nu o poate clinti. Si vom termina prin a o indragi pe Juno si a ne gandi la ea cu drag, chiar si dupa incheierea filmului.

In plan secund, maturizare si asumare care aminteste de Little Children

Drumul catre maturizare al lui Juno se intalneste cu drumul spre maturizare al lui Mark, adult de 40 de ani, care inca mai viseaza sa devina star rock si care se trezeste impins de la spate de sotia lui in a avea un copil si in a-si asuma responsabilitati mult mai mari decat si-ar dori. Personajul lui Mark mi-a amintit putin de un film foarte drag mie – tot despre asumare si maturizare – Little Children. La fel ca si personajele din Little Children, Mark este pana la urma fortat sa isi ia destinul in maini si sa ia o decizie (in acest caz, aceea de a divorta si de a iesi dintr-o relatie care nu ii permitea sa fie ceea ce isi doreste, care dorea il schimbe).

Am citit o critica a unei mici misandrine (nu dau nume, pentru a nu jigni), care vede in spatele subiectului Mark-Vanessa ideea ca barbatii intotdeauna se maturizeaza mai greu. As spun ca nu este vorba despre asta, ci despre faptul ca Mark este un prototip, reprezentantul celor (barbati sau femei) care au nimerit intr-o relatie care ii ingradeste, care nu ii lasa sa se dezvolte liber, care poate ii maturizeaza inainte de vreme. Iar atitudinea lui de a renunta este, in esenta, matura.

… Despre dragoste, cu tente de dulce si matur …

Abia la sfarsit ti se releveaza ca te-ai uitat tot acest timp la un film despre dragoste si relatii. Morala suprema (care reiese din ambele povesti de dragoste) este aceea ca dragostea nu trebuie sa te schimbe si nici sa te constranga. Juno este dezamagita de drama cuplului Mark-Vanessa si incepe sa isi piarda increderea in dragostea adevarata. Moment in care tatal ei ii spune ca relatiile pot dura, dand exemplu a doua lui casnicie:

“In my opinion, the best thing you can do is find a person who loves you for exactly what you are. Good mood, bad mood, ugly, pretty, handsome, what have you, the right person will still think the sun shines out your ass. That’s the kind of person that’s worth sticking with.“

Un film realizat perfect spera la Oscar

Dupa cum spune si Roger Ebert in review-ul sau pentru Juno (citesc printre randuri ca a fost la fel de incantat ca si mine de aceasta surpriza cinematografica minunata), filmul nu are scene in plus sau in minus, nu are greseli si surprinde in fiecare secunda. Scenariul este exceptional, istet si plin de bucurie, regia lui Jason Reitman este atenta la detalii, iar interpretarea lui Ellen Page deosebit de reusita. Jennifer Garner reuseste sa joace (sa iasa din artificialul cu care ne obisnuise), iar Jason Bateman, Alison Janney si J.K. Simmons intregesc intr-un mod simpatic si uman distributia. Ce i-ar mai lipsi filmului? Un Oscar, cu siguranta.

Fara a mai sta mult la discutii va invit la cinema sa vedeti Juno. E posibil sa iesiti de la film cu cateva lacrimi dulci in ochi si exclamand ca nu ati mai vazut de mult un film atat de ciudat si atat de reusit, care in final sa se dovedeasca a mai fi si cea mai dulce poveste de dragoste din 2007-2008 (la o mica concurenta cu Stardust, poate, dar mult mai realista). Si apoi sper sa mi va alaturati in Clubul celor care spera ca Oscarul 2008 pentru cel mai bun film sa ajunga la Juno.

Nota: 9.5/10